O temă foarte importantă, în special pentru copiii care se pregătesc să meargă la școală.
Copiii trebuie încurajați să-și cunoască spațiul personal, înțelegând respectul de sine prin impunerea unor limite care îi vor feri de abuzuri și bullying.
Momentul în care un copil decide să spună ”NU” acest ,,NU” trebuie respectat de cei din jur fără a-i fi încălcat spațiul personal. De ce? Fiecare persoană în parte este singura care are dreptul să decidă ce se poate întâmpla în spațiul său personal.
Niciun copil nu va știi să se opună unui abuz fără să înțeleagă înainte ce înseamnă:
- spațiul personal,
- limitele corpului,
- ce este o atingere bună și ce este o atingere rea,
- care este rețeaua lor de siguranță,
- care sunt semnalele de alarmă pe care le transmite corpul când acesta simte că poate avea loc un abuz
- când un secret trebuie păstrat (secret bun) și când nu trebuie păstrat (secret rău).
Am ales să vorbim despre aceste lucruri în termeni cât mai ușori și distractivi, folosind unealta cea mai iubită de copii: JOCUL.
1.Spațiul personal
Potrivit lui Edward Hall, acest spaţiu are forma unui cerc care ne înconjoară şi faţă de care dezvoltăm inconştient, sentimente de proprietate.
A avea propriul spaţiu şi a fi conştient de el ne ajută să ne cunoaştem mai bine şi să fim conştienţi de propria persoană, dar şi de ceilalţi. Cu alte cuvinte, spaţiul personal ne ajută să percepem limitele dintre noi şi ceilalţi. Aceasta este primul pas către a învăţa limitele de orice fel:
- a pune limite,
- a respecta limite,
- a spune ”Nu”,
- a refuza,
- a fi independent,
limite care stau la baza celor mai importante lecții pe care le pot învăța micuții noștri.
Pentru exemplificarea spațiului personal ne-am folosit de un joc pe care l-am numit ,,Îmi dai voie sa intru în spațiul tău personal?”
Ne-am așezat cu toții într-un cerc, iar în centrul lui a fost pus cercul hula de care ne-am ajutat pentru a reprezenta vizual cercul spațiului personal.
Startul jocului a fost dat de educatoare care a mers în cercul hula, și ridicându-l, a explicat că fiecare persoană are un spațiu personal exact cât acest cerc. De fiecare dată când cineva vrea să îi dea o îmbrățișare, un pupic sau vrea să îi spună ceva la ureche mai întâi trebuie să își ceară voie. Nimeni nu are dreptul să intre în cerc fără să i se permită acest lucru, de aceea va putea intra numai dacă cel din interior îi dă voie.
Copiii vor întreba pe rând în ordinea acelor de ceasornic ”Îmi dai voie să intru în spațiul tău personal și să …….?”
Cel care se află în interiorul cercului poate să spună da, are dreptul să refuze sau să recunoască dacă o acțiune nu e pe placul său.
Exemplu: ”Te las să intri în spațiul meu personal, dar nu vreau un pupic, în schimb sunt de acord să batem palma”. După ce toți copiii au reușit să întrebe, copilul din interiorul cercului numește următoarea persoană care intra în cercul hula. Jocul se termină după ce fiecare copil a fost în centrul cercului hula hoop.
După acest joc, copiii au fost întrebați:
”Ce se împlâmplă dacă cercul hula dispare? Mai avem oare spațiu personal?” După ce și-au exprimat părerea, am folosit mânuțele întinse și le-am reamintit că fiecare persoană poartă în jurul ei un cerc invizibil, exact cât este distanța dintre mânuțele lor întinse și corp. Fiecare om are dreptul la acest spațiu și de fiecare dacă când cineva e prea aproape și te face să te simți inconfortabil, poți ruga acea persoana să se depărteze.
În spațiul personal fiecare din noi suntem ”șefi” și putem decide ce vrem sau ce nu vrem să ni se întâmple, exact ca în acest joc. De fiecare dată când vrem să ne apropiem de cineva trebuie să fim siguri că nu îi încălcăm spațiul personal, iar când cineva se apropie de noi, va putea să o facă numai cu permisiunea noastră.
2. Atingeri bune și atingeri rele
Pentru această activitate am delimitat zonele corpului nostru pe culori:
- Zona roșie reprezintă părțile noastre intime care ne aparțin doar nouă, nu este niciodată potrivit ca cineva să le atingă cu excepția cazului în care un părinte curăță sau îngrijește o lovitură sau când este nevoie de o procedura medicală, în cabinetul unui doctor.
- Zonele galbene sunt zonele în care putem fi atinși cu permisiunea noastră, dar s-ar putea să nu ne placă.
- Zona verde este zona în care putem fi atinși de oricine, cu excepția necunoscuților.
Pentru a imprima mai ușor în mintea micuților aceste zone am lucrat în echipă realizând din cartoane colorate toate zonele corpului nostru. După ce am terminat de decupat, am lipit pe hăinuțele copiilor cu scotch fiecare culoare pe zona ei reprezentativă.
Am confecționat împreună trei cercuri: roșu numai pentru noi și părinți, galben pentru cei apropiați și verde pentru restul oamenilor cu excepția necunoscuților.
Fiecare copil a stat pe rând în mijlocul cercului roșu, iar colegii săi au numit fiecare zonă de pe corpul său, importanța sa și au explicat cine are voie să atingă sau nu.
Folosindu-ne iar de jocul ”Îmi dai voie să intru în spațiul tău personal?” am evidențiat importanța fiecărei culori și nevoia noastră de a spune stop când o atingere nu ne place.
Activitate de artă:
Șabloane în mărime naturală, după forma fiecărui copil.
Copilașilor li s-a desenat forma pe un carton, după care șabloanele au fost decupate. Pentru a fi mai palpitant și distractiv jocul, pe o parte au fost desenate zonele corpului în funcție de sensibilitatea lor, pe culori, iar pe verso – fiecare copil s-a desenat pe el însuși, așa cum se vede el.
Au ieșit niște lucrări extraordinar de originale și drăgălașe pe care nu am putut să nu le afișăm pe pereții grădiniței!
3. Rețea de siguranță
Îmi place ideea de a învăța copiii că există anumiți adulți în viața lor la care pot apela pentru orice fel de îngrijorare sau problemă – oameni care îi vor asculta fără să-i facă de rușine, oameni care îi vor crede indiferent de situație.
Pentru a explica acest lucru, ne-am folosit de următorul joc:
Fiecare copil în parte și-a desenat mânuța și pe fiecare deget a scris câte o persoană în care poate avea încredere și la care poate să apeleze de fiecare dată indiferent cât de străine sau incomode sunt sentimentele lor, sau cât de terifiantă este situația în care se află.
4. Semnele de avertizare
Este foarte important ca toți copiii să recunoască semnele de avertizare transmise de corpul lor privind potențialele abuzuri sau încălcări ale limitelor. Când aceștia experimentează o traumă, o simt mai întâi în corpul lor și, de multe ori, nici măcar nu știu cu adevărat ce se întâmplă dincolo de senzațiile corporale pe care le experimentează.
Îi putem împuternici învățându-i semnele de anxietate și disconfort pe care le pot experimenta (cum ar fi transpirația, „fluturii” în burtă, creșterea ritmului cardiac, tremuratul). Și apoi, trebuie să îi lămurim clar că aceste sentimente sunt bune, nu trebuie înlăturate, ci împărtășite cu adulții din „rețeaua de siguranță”.
Am provocat astfel fiecare copil să povestească un moment în care a simțit unul sau două din aceste sentimente și să ne spună cum a procedat. Fiecare copil a fost încurajat să vorbească cu părinții despre situațiile în care a simțit unul din aceste sentimente și să își promită că de fiecare dată când va mai simți acele sentimente, se va adresa unui adult din rețeaua sa de siguranță.
5. Secretele care nu trebuie păstrate
Abuzatorii sexuali pun adesea victimele să păstreze secretul cu privire la ceea ce s-a întâmplat, făcându-i să creadă cu adevărat că discutarea evenimentului ar fi o încălcare a încrederii și i-ar răni pe ei sau pe abuzatorii lor. De aceea, este imperativ să-i învățăm pe copii diferența dintre un secret bun (o surpriză care se pregătește cu dragoste pentru un apropiat) și unul rău (o nedreptate care i s-a întâmplat și de care îi este teamă să povestească).
Spune-i copilului tău că, dacă cineva îi spune un secret care îl face să se simtă inconfortabil, nu trebuie să-l păstreze și îl poate spune imediat unuia dintre cei din „rețeaua de siguranță”.
Trebuie să pregătim copii să fie capabili să recunoască când se întâmplă sau s-a întâmplat ceva nepotrivit, să învețe cum să „descopere” situațiile nepotrivite ori de câte ori este posibil și să-și asculte instinctul, dacă simt că ceva este în neregulă cu o persoană sau cu o situație în care se află.
Ca să explicăm și să evidențăm diferența dintre secrete, ne-am jucat următorul joc:
Educatorul/părintele pregătește câteva secrete, bune și rele. Fiecare copil trebui să își aleagă un ”protector” din grupa lui (poate fi și o jucărie dacă jocul de desfășoară acasă), căreia îi va spune secretul doar dacă acesta este un secret rău.
Educatorul merge, pe rând, la fiecare copil și îi spune la ureche un secret. Micuțul va trebui să se gândească și să hotărască dacă secretul este bun sau rău, iar dacă este rău, va trebui să meargă și să îl povestească ”protectorului”. La finalul jocului, am încurajat copilașii să povestească despre secretul primit și să explice decizia luată.
Ne dorim ca micuții noștrii copilași care se pregătesc pentru școală să știe că pot apela la părinții lor cu orice bănuială de faptă greșită.
Ca educatori sau părinți nu putem preveni orice lucru rău care s-ar putea întâmpla copiilor noștri, dar îi putem învăța să fie protectori și conștienți de propria autonomie a corpului. Le putem insufla încredere și le putem oferi o susținere, indiferent de lucrul care s-a întâmplat, amintindu-le că au o rețea de adulți care îi ascultă, îi sprijină și pot lua atitudine în dreptul oricărei situații.
Cărți care te pot ajuta pentru abordarea acestor teme cu copiii tăi la clasă sau acasă:
- ”E corpul meu, eu decid!” – Jayneen Sanders, Anna Hancock
- ”Nu” înseamnă ”nu” – Jayneen Sanders
- ”Adevărul gol-golut. Dialoguri simpatice despre intimitate, corp, străini și limite” – Ioana Chicet-Macoveiciuc
Articol scris de Damaris Siminiciuc, educatoare Grupa Mare, Alfabet